1. 1. Răscoala lui Horea (1784)
Eşecul luptei lui Inochentie Micu
(în 1751, el a fost constrâns să
renunţe la demnitatea episcopală şi
să plece la Roma, unde a şi murit)
a deplasat confruntarea din Dieta
Transilvaniei în lumea rurală.
Încurajat de „demofilia”
manifestată de împăratul Iosif al
II-lea, exponentul cel mai hotărât
al absolutismului luminat, ţăranul
Horea (Vasile Ursu Nicola), iobag
fiscal de pe domeniul Zlatnei, a
mers la Viena pentru a prezenta
împăratului situaţia grea în care se
aflau ţăranii români, supuşi
vexaţiilor nobilimii şi ale
aparatului de stat. În Transilvania,
peste trei pătrimi din iobagi erau
ţărani români, ceea ce explică
strânsa asociere dintre lupta socială
şi cea naţională. Mai apăsat prin
regimul de obligaţii, decât iobagul
maghiar, cel român încerca – în
absenţa unei clase politice
româneşti – sentimentul unei
ostilităţi generale într-o societate
care nu-l recunoştea decât ca
„tolerat” şi bun de exploatat.
Nemulţumirile acumulate în timp
au ţâşnit violent, în toamna anului
1784. Ţăranii speraseră iniţial să
iasă din condiţia de iobagi prin
înscrierea în regimentele
grănicereşti. Suspendarea
înscrierilor a scos curentul de
emancipare din albia legalităţii şi l-
a îndreptat spre făgaşul violenţei.
Adunaţi la Mesteacăn (31
octombrie), ţăranii conduşi de
Crişan, iobag din Zarand,
hotărâseră să plece la Alba Iulia
pentru a se înrola ca grăniceri,
convinşi că aceasta era voinţa
împăratului. Încercarea de a-l
aresta pe Crişan la Curechiu (1
noiembrie) s-a soldat cu uciderea
de către ţărani a trei dregători;
speriaţi de fapta comisă, ţăranii
începuseră să şovăie, când Crişan,
în cadrul unor noi adunări, ţinute
în acel sat, a lansat chemarea la
nimicirea nobilimii (2 noiembrie).
Sub conducerea lui Horea, Cloşca
(Ion Oargă, iobag di Cărpiniş) ţi
Crişan, ţăranii atacă reşedinţele
nobiliare, jefuiesc, ucid sau
constrâng pe nobili să se boteze
ortodox, iar fetele nobile să se
căsătorească de îndată cu iobagi.
După ocuparea Abrudului (6
noiembrie), răsculaţii au încercat,
fără succes, ocuparea Devei. La 11
noiembrie, ei prezintă un
ultimatum nobilimii refugiate la
Deva, care cuprinde programul
răscoalei: un radicalism ţărănesc,
vizând lichidarea structurilor
feudale. Amploarea şi violenţa
răscoalei l-au determinat pe Iosif al
II-lea să ordone armatei reprimarea
răscoalei. Prinşi, Horea şi Cloşca
au fost executaţi cu roata, Crişan s-
a sinucis în închisoare.
La 22 august 1785, Iosif al II-lea a
abolit servitutea corporală în
Transilvania şi a acordat ţăranilor
dreptul de liberă strămutare.
2. Supplex Libellus Valachorum
După reprimarea răscoalei lui
Horea, intelectualitatea română din
Transilvania, formată mai ales din
”uniţi”, care avuseseră posibilitatea
să frecventeze instituţii de
învăţământ superior la Viena şi
Roma, reia lupta lui Inochentie
Micu pentru egalitatea în drepturi a
românilor transilvîneni cu
maghiarii, saşii şi secuii.
Reprezentanţii cei mai de seamă ai
elitei intelectuale, cunoscută sub
numele de Şcoala ardeleană,
Samuil Micu, Gheorghe Şincai,
Petru Maior, Ion Budai-Deleanu,
dr. Ioan Piuariu-Molnar, au
redactat un memoriu, înaintat
Curţii din Viena, în martie 1791 –
Supplex Libellus Valachorum, în
care era reluată şi aprofundată
argumentaţia lui Inochentie Micu
(între altele, era invocată pe baza
cronicii notarului anonim al regelui
Bela , descioperită în 1746,
anterioritatea românilor faţă de
maghiari în Transilvania);
memoriul cerea deplină egalitate în
drepturi a românilor şi
reprezentarea lor proporţională în
Dietă şi în aparatul de stat, ceea ce
în condiţiile demografice din
Transilvania, ar fi dus la
precumpănirea elementului
românesc. Întocmai ca şi cererile
lui Inochentie Micu, şi Supplex-ul
a fost respins de Dieta
Transilvaniei, dar întocmirea lui a
fost expresia progresului
remarcabil înregistrat în
închegarea ideologiei naţionale a
românilor.
3. Politica de reformă a
fanarioţilor.
Într-adevăr, secolul fanariot (1711
-1821) poate fi numit „secolul
reformelor”, întrucât de-a lungul a
peste o sută de ani toate sectoarele
vieţii sociale – fiscalitate, relaţii
agrare, administraţie, justiţie,
biserică şi cultură – au făcut
obiectul unei ample restructurări,
vizând în ultimă instanţă ,
instaurarea ordinii şi modernizarea.
Nicolae şi îndeosebi, fiul său,
Constantin Mavrocordat, au
încercat reorganizarea sistemului
fiscal. Măsurile celui din urmă
preluau generalizarea ruptei, adică
introducerea unei dări globale, ce
urma a fi plătită la patru termene,
abolirea răspunderii fiscale
colective – care era unul din
factorii generatori ai fugii
contribuabililor – şi reducerea
drastică a categoriilor de scutiţi sau
privilegiaţi fiscali, pentru a spori
astfel numărul birnicilor.
Politica de reforme s-a extins ţi în
domeniul administraţiei şi al
justiţiei. Pentru a întări controlul
domniei şi a elimina jurisdicţiile
particulare, Constantin
Mavrocordat a pus în fruntea
fiecărui judeţ (Ţara Românească)
şi ţinut (Moldova) câte doi
ispravnici cu competenţe
administrative, fiscale şi judiciare.
Pentru a proteja contribuabilii de
abuzurile dregătorilor, care se
retribuiau pe seama supuşilor,
Constantin Mavrocordat a introdus
salarizarea dregătorilor.
Pentru modernizarea justiţiei s-a
introdus protocolul, care fixa în
scris, în condica domnească,
judecata şi sentinţa domnului, şi au
fost promulgate ample coduri de
legi precum Pravilniceasca
Condică a lui Alexandru Ipsilanti
(1780), Legiuirea Caragea (1818)
în Ţara Românească şi Codul lui
Scarlat Callimachi (1816-1817) în
Moldova.
1