Drept Parlamentar

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
DREPT PARLAMENTAR
(Ciclul I)
AUTORI:
Victor Rusu
mg. în drept, lector. univ.
Veronica Bujor
mg. în drept, lector. univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013

Lucrarea este recomandată spre editare de Senatul Universității de Studii
Europene din Moldova
Recenzenți: Ion GUCEAC, doctor habilitat în drept, profesor universitar, membru
corespondent al Academiei de Științe din Moldova;
Teodor CÂRNAȚ, doctor habilitat în drept, profesor universitar, membru
al Consiliului Superior al Magistraturii.
Autor : Victor RUSU, drd., magistru în drept, lector superior la catedra de drept
public, USEM

CUPRINS
Introducere........................................................................................................... 6
I. Parlamentul Republicii Moldova - autoritate reprezentativă a poporului ....... 8
1. Locul şi rolul Parlamentului în regimul reprezentativ. ............................... 8
2. Noţiuni generale privind suveranitatea naţionala. ...................................... 9
3. Regimul reprezentativ şi legătura lui cu suveranitatea naţională. ............10
4. Poziţia Parlamentului în regimul reprezentativ al ţârii. ............................12
II. Caracteristici ale dreptului parlamentar .......................................................14
1.Dreptul parlamentar în sistemul de drept al Republicii Moldova..............14
2. Originea dreptului parlamentar .................................................................16
3. Definirea dreptului parlamentar................................................................17
4. Izvoarele dreptului parlamentar ................................................................17
III. Principiile dreptului parlamentar.................................................................20
IV. Mandatul parlamentar .................................................................................23
1. Noţiuni generale privind alegerile parlamentare.......................................23
2. Atribuirea mandatelor parlamentare .........................................................26
3. Durata mandatului în timp ........................................................................28
4. Încetarea mandatului .................................................................................29
5. Validareasupleanţilor ................................................................................29
6. Drepturile parlamentarului........................................................................30
7. Interdicții și sancțiuni................................................................................32
V. Formele de protecţie a mandatului parlamentar...........................................34
1. Necesitatea protecţiei mandatului .............................................................34
2. Incompatibilităţi ........................................................................................34
3. Imunităţi ....................................................................................................35
4. Indemnizaţiile şi transparenţa financiară ..................................................40
VI. Funcţiile Parlamentului...............................................................................43
1. Noţiuni generale privind funcţia ...............................................................43

2. Clasificarea funcțiilor................................................................................45
VII. Atribuții ale Parlamentului ........................................................................48
VIII. Organizarea şi funcţionarea parlamentului ..............................................49
1.Structura internă a Parlamentului...............................................................49
2. Organele directoare ale Parlamentului......................................................51
3. Comisiile parlamentare .............................................................................54
4. Fracţiunile parlamentare............................................................................57
5. Opoziția parlamentară ...............................................................................59
IX. Funcţionarea Parlamentului ........................................................................61
1. Legislatură.................................................................................................61
2. Regimul sesiunilor și desfăşurarea şedinţelor Parlamentului ...................62
3. Ordinea de zi și dezbaterile parlamentare.................................................63
X. Procedura legislativă ....................................................................................66
1. Iniţiativa legislativă și înregistrarea proiectului de lege ...........................66
2. Examinarea şi avizarea proiectului de lege în comisiile parlamentare.....68
3. Dezbaterea proiectului de lege în plenul Parlamentului și votarea lui. ....69
4. Semnarea proiectului de lege, trimiterea spre promulgare și publicarea..69
XI. Actele parlamentului...................................................................................71
Bibliografie generală și recomandată:...........................................................80

Introducere
Instituţia Parlamentului a constituit - şi constituie încă - obiectul unor
remarcabile cercetări din partea istoricilor, sociologilor, politologilor şi, în mod
precumpănitor, din partea juriştilor.
Interesul faţă de Parlament, de rolul pe care acesta îl îndeplineşte în societate,
faţă de mijloacele prin care contribuie la elaborarea legilor şi la edificarea unei
autentice ordini de drept este firesc şi legitim, dacă ne gândim la faptul că
astăzi, în lume, respectul pentru democraţia reprezentativă poate fi considerat ca
o realitate.
Ilustrul gânditor Jean Jacques Rousseau scria, pe bună dreptate, că „Principiul
vieţii politice stă în autoritatea suverană: puterea legiuitoare este inima
statului; puterea executivă este creierul care pune toate părţile în mişcare... Nu
prin legi dăinuieşte un stat, ci prin puterea sa legiuitoare".
Ideea unui Drept parlamentar lansată, la timpul său, pentru prima dată, de
marele om politic american Thomas Jefferson, a devenit de mult o realitate, chiar
dacă ea nu s-a ridicat încă până la nivelul configuraţiei unei ramuri distincte de drept,
rămânând încă un capitol - dar nu cel mai puţin important, desigur - al Dreptului
constituţional.
Nu întâmplător toate cursurile şi manualele universitare de Drept
constituţional - acordă o însemnătate deosebită instituţiei Parlamentului. Cu
migală şi sârguinţă, lucrările mai vechi şi mai noi de Drept constituţional caută să
desluşească multiplele valenţe ale acestei instituţii, rolul său actual şi în
perspectivă. Ele oferă interpretări autorizate asupra unora sau altora dintre
prevederile care interesează viaţa parlamentară, activitatea corpurilor legiuitoare,
modul în care acestea acţionează pentru a-şi realiza îndatoririle ce le revin potrivit
constituţiilor şi regulamentelor proprii de funcţionare.
Discuţiile în jurul existenţei sau inexistenţei acestei categorii juridice au avut
meritul - indiferent de punctele de vedere susţinute - de a sublinia valoarea şi

utilitatea unei cercetări ce priveşte Parlamentul, sub multiplele sale aspecte, funcţii,
incidenţe în viaţa socială şi în raporturile cu diverse organe de stat.
Interesul faţă de Parlament, de rolul pe care acesta îl îndeplineşte în societate,
faţă de mijloacele prin care contribuie la elaborarea legilor şi la edificarea unei
autentice ordini de drept este firesc şi legitim, dacă ne gândim la faptul că astăzi, în
lume, respectul pentru democraţia reprezentativă poate fi considerat ca o realitate.
Apărute cu multe secole în urmă, desigur nu în formele atât de elaborate pe
care le cunoaşte astăzi viaţa parlamentară, Adunările reprezentative - mai largi sau
mai restrânse - au promovat ideea de democraţie, au zăgăzuit tendinţele totalitare, au
contribuit la formarea unei conştiinţe naţionale care a evoluat în pas cu ideile
drepturilor omului şi ale popoarelor, cu cerinţele fundamentării raporturilor politice
pe adevărate principii de egalitate şi reprezentativitate.
Această lucrare, este bazată pe curriculum aprobat și recomandată la ședința
Senatului USEM și materialul doctrinal al savanților constituționaliști: Victor Popa,
Ion Guceac, Alexandru Arseni, Teodor Cârnaț, Ioan Muraru, Victor Duculescu ș.a.,
cea ce le aduc mari mulțumiri și tuturor autorilor menționați în sursele
bibliografice.Sperăm din toată inima că ceea ce am întreprins va folosi cât de cât
celor pentru care am elaborat-o şi, de aceea, orice comentariu, orice observaţie
vizând perfecţionarea acestei lucrări va fi pentru noi un prilej de bucurie şi satisfacţie.
Autorul
Chișinău, 2014

I. Parlamentul Republicii Moldova - autoritate reprezentativă a poporului
1. Locul şi rolul Parlamentului în regimul reprezentativ.
În literatura de specialitate găsim diferite definiţii date regimului reprezentativ,
cum ar fi: „exercitarea puterii de către reprezentanţii aleşi prin sufragiu universal,
împuterniciţi să decidă în numele naţiunii―1
; „un sistem politic, în care guvernanţii
sunt aleşi de către cetăţeni şi sunt consideraţi ca reprezentanţi ai acestora―2
; „formă
de exercitare indirectă a suveranităţii naţionale de către popor prin intermediul
reprezentanţilor săi aleşi sau ansamblu de autorităţi publice, desemnate de către
popor, pentru a exercita suveranitatea (puterea politică) în numele lor―3
. Generalizând
cele expuse prof. Victor Popa consideră că regimul reprezentativ al unei ţări
constituie un ansamblu de autorităţi alese de către popor pentru a exercita puterea în
numele lui.4
"Există în toate constituţiile - scria Aristotel - trei elemente în legătură cu care
un bun legiuitor trebuie să studieze ceea ce este avantajos pentru fiecare5
". După
părerea sa, "una dintre aceste trei părţi este aceea care deliberează cu privire la
problemele comune; a doua este aceea care are drept obiect magistratura...; a treia
este aceea care distribuie justiţia".
―Nici o autoritate de pe pământ nu e nelimitata, nici cea a poporului, nici cea
aoamenilor care spun ca sunt reprezentanțiisăi, nici cea a regilor, oricare ar fi titlul
subcare domnesc, nici cea a legii, care, nefiind altceva decât expresia voinței
poporului saua principelui, în funcție de forma de guvernământ, trebuie
circumscrisăacelorași limiteca si autoritatea din care emana‖6
.
Aşa cum sublinia la timpul său, în mod inspirat, filosoful şi omul politic
irlandez Edmund Burke (1729-1797): "Parlamentul nu este un congres de
ambasadori care exprimă interese diferite şi ostile, pe care fiecare urmăreşte să le
1
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Ed. Masson, 1991, p.90.
2
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, Ed. Presses de France, 1980, p.92.
3
Victor Popa, Drept public, Chişinău , 1998, p.146.
4
Victor Popa, op.cit. p.143
5
Politica, IV, 1,2.
6
Benjamin Constant, op.cit.,p.16.

păstreze ... Parlamentul este adunarea deliberativă a unei singure naţiuni, având un
singur interes, ca un întreg ... "7
.
Împotriva "parlamentarismului" au fost formulate fel şi fel de critici.
Exacerbarea dezbaterilor, confruntarea de idei, uneori imposibilitatea găsirii unor
soluţii, au fost invocate ca argumente de către adepţii regimurilor antiparlamentare de
toate nuanţele, care au teoretizat supremaţia executivului şi au redus până la anihilare
rolul factorului reprezentativ.
Revigorarea ideii democratice şi eşecul tuturor formelor de guvernare totalitară
au demonstrat însă, fără putinţă de tăgadă, forţa şi viabilitatea instituţiei
Parlamentului ca exponent al suveranităţii naţionale. A devenit general recunoscută
ideea că parlamentele nu reprezintă astăzi în lume numai cele mai largi forumuri
democratice naţionale de dezbatere, dar şi laboratoare eficiente de elaborare a
legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente de contrapondere faţă de
orice tentative de a diminua drepturile democratice şi valoarea instituţiilor statului
de drept.
2. Noţiuni generale privind suveranitatea naţionala.
Republica Moldova fiind un stat de drept, democratic, în care voinţa poporului
constituie baza puterii de stat oferă cetăţenilor săi, dreptul de aşi exprima direct
suveranitatea naţională, prin organele sale reprezentative. Potrivit titlului II din
Constituţie, cetăţenilor Republicii Moldova li se acordă numeroase drepturi
fundamentale, dintre ele un rol important le au drepturile electorale printre care se
înscrie dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, reglementate prin art. 38 din Legea
fundamentală a statului. Menţionăm faptul că aceste drepturi sunt deosebite aşa cum
prin ele cetăţenilor li se oferă dreptul de a-şi decide soarta sa.
7
Cf. Robert Andrews, The Concise Columbia Dictionary of Quotations, Columbia University Press, New York, ) 1989,
pag.l89.

Principiu de legitimitate a puterii politice în regimurile democratice,
suveranitateapoporului stipulează ca: suveranitatea, ca ―exercitare a voinței
generale‖8
, singura voință capabila ―sa îndrume forțele statului potrivit scopului
instituirii ei, adică binelecomun‖9
, este inalienabilă si indivizibilă; aceasta putere
suprema aparține poporului,care este ansamblul cetățenilor ce formează corpul politic
al unei naţiuni.
Suveranitatea poporului este, deci, voința generala a corpului politic, adică a
ansamblului cetățenilor unei nații. Observam ca suveranitatea poporului – principiu
de legitimitate a puterii politice –, este rezultatul libertarii-participative a fiecărui
cetățean, sau, cu alte cuvinte, rezultanta exercitării libertăţii “pozitive” de către
cetăţenii corpului politic, sinteza libertăţii politice a cetăţenilor.
"Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale acelui corp de dregători
se află întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece
se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi tiranice,
pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea
judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar
fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi
arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă,
judecătorul ar putea avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om, sau
acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri:
pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a
judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari"10
3. Regimul reprezentativ şi legătura lui cu suveranitatea naţională.
Cum am menţionat mai sus, voinţa poporului constituie baza puterii de stat, şi
această voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc periodic prin sufragiu
8
Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Moldova, Iasi, 1996, p.84.
9
Ibidem
10
Ibidem, pag.195-196.

universal, egal, direct şi liber exprimat. Statul garantează exprimarea voinţei libere a
cetăţenilor prin apărarea principiilor democratice şi a normelor dreptului electoral.
Potrivit art.21 din Declaraţia Universală a Dreptului Omului11
‖
1.Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publiceale
ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi.
2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcţiile publice din țară sa.
3. Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voinţă
trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în modperiodic prin
sufragiu universal, egal şi exprimat prin vot secret sau urmîndo procedură echivalentă
care să asigure libertatea votului‖.
Numai prin alegeri poporul îşi alege deputaţii parlamentari, consilierii locali şi
primarii. Poporul selectează împuterniciţi, atît în organele reprezentative locale, cît şi
cele centrale, iar autorităţile care urmează să exercite suveranitatea în numele
poporului său, dreptul la administrarea autonomă a unor probleme de interes local
dobîndesc calitatea de a fi reprezentative şi publice12
.
Leon Duguit, menționează că problema alegerilor duce spre o altă, mai
generală, cea a ―instituirii agenţilor publici‖. Astfel, demonstrînd ca alegerile sînt o
formă de numire de către un grup, în timp ce numirea exprimă alegerea de către un
individ13
. Reieşind din cele expuse, alegerile reprezintă un act juridic prin al cărui
intermediu alegătorii investiţi cu dreptul de vot în baza unor reglementări normative,
selectează prin vot individual un candidat sau un grup de candidaţi în organul care îi
va reprezenta o anumită perioadă de timp. Corpul electoral constituie cele mai
importante instituţii ale democraţiei reprezentative14
.
Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul suveranităţii naţionale, în
ideea că parlamentul reprezintă însuşi poporul, iar parlamentarii sun delegaţii săi,
care nu pot delega, în nici un caz, prerogativele lor unor funcţionari ai statului.
11
Declaraţia Universală a Dreptului Omului
12
Victor Popa, Drept Public, Chişinău, 1998, p.156
13
Leon Duguit, Manuel de droit constitutionnel, Paris 1923, p. 428
14
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.2, ed. Chemarea, Iaşi 1993, p.130.

Cunoscutul principiu din dreptul roman "delegata potestas non delegatur" se opune
transmiterii oricăror prerogative parlamentare către alte instituţii alese sau numite.
Principiul "autonomiei parlamentului" garantează, forumului legislativ plenitudinea
de acţiune şi decizie în orice domeniu, Parlamentul fiind, totodată, în cele mai multe
state, singurul organism în măsură să tragă la răspundere pe membrii săi. Puterea
excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a celor care le
alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute, a unui regim propriu de imunităţi şi
inviolabilităţi, chemat tocmai să garanteze exercitarea mandatului parlamentar.
Acesta a devenit, cu timpul, tot mai mult, un mandat reprezentativ, parlamentul
constituind nu o "părticică" din suveranitatea naţiunii, ci însăşi această suveranitate,
de unde fundamentul drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor, independenţa de
care ei se bucură pentru a-şi putea înfăptui mandatul în condiţii optime.
4. Poziţia Parlamentului în regimul reprezentativ al ţârii.
Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare
politică, relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile dintre diferitele puteri
ale statului, este principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru prima
dată de Aristotel în lucrarea sa "Politica", a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de
şcoala dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendort), iar mai târziu de John Locke,
găsindu-şi încununarea în opera lui Montesquieu15
.
Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost consacrat în
numeroase documente de drept constituţional. Astfel, el se regăseşte în cunoscuta
Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, precum şi în documentele
revoluţiei americane. Unul dintre părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James
Madison, arăta că "acumularea tuturor puterilor - legislativă, executivă şi
judecătorească - în aceleaşi mâini, indiferent dacă acestea aparţin unei singure
15
Constanța Călinoiu, Victor Diculescu Drept, Parlamentar. București: Lumina Lex, 2009, p. 59

persoane, unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă aceasta (acumularea) este ereditară,
autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod justificat ca fiind adevărata
definiţie a tiraniei"16
.
În multe constituţii moderne, principiul separaţiei puterilor este consacrat
expres, cum ar fi Constituţia SUA, Constituția Franței, Italiei și multe alte state.. De
asemenea, referiri la puterile statului se regăsesc în Constituţiile Germaniei, Spaniei,
Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei, Portugaliei şi altor state, precum şi în
Constituţia S.U.A.
În România, după modificarea constituţională din anul 2003, textul art. l
alin.(4) a căpătat următorul cuprins: "Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul
democraţiei constituţionale".
În Constituţia Republicii Moldova din 28 iulie 1994, care dispune în art.6 că
"puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în
exercitarea prerogative lor ce le revin"
Întrebări și subiecte pentru dezbateri tematice.
1. Să definească dreptul parlamentar.
2. Să identifice regimul reprezentativ.
3. Să aprecieze principiile dreptului parlamentar.
4. Să aprecieze poziția Parlamentului.
În caz de necesitate, pot fi examinate şi alte subiecte la tema respectivă.
Bibliografie și lecturi suplimentare la capitolul I.
1. Alexandru Arseni, Suveranitatea națională de la construcție teoretică la realizare practică,
Chișinău 2013, CEP USM
2. Constanța Călinoiu, Victor Diculescu Drept Parlamentar. București: Lumina Lex, 2009
3. Cristian Ionescu, Drept Constituțional și instituții politice,Ediția 2, București 2004, Editura
All Beck
4. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane: Iași, 1993
5. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, București 1998, Editura Actami
6. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:, Editura
C.H. Beck
7. Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice:București 1998, Editura Actami
16
Respectfully Quoted. A Dictlonary of Quos, Library of Congress, Washington, 1989, pag.l53.

8. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu Drept constituțional și instituții politice:București
2008: Ediția 13, Volumul I, Editura C.H. Beck
9. Ion Guceac, Curs elementar de drept constituţional. Vol. II. Chişinău, 2004
10. Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București 2001
11. Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, ediția a IV-a, revăzută și adăugată,
Editura Lumina Lex, București 2004
12. Mihai Bădescu, Drept constituțional şi instituţii politice, Lumina Lex, București 2001
13. Teodor Cârnaţ, Drept constituţional, ediţia a II-a, Chişinău: USM, 2010
14. Teodor Cârnaţ, Drept constituţional, Chişinău: USM, 2004
15. Victor Popa Drept parlamentar. Chișinău:ULIM, 1999
II. Caracteristici ale dreptului parlamentar
1.Dreptul parlamentar în sistemul de drept al Republicii Moldova
Numeroşi autori de prestigiu acceptă astăzi existenţa în cadrul sistemului de
drept a unui număr mai mare sau mai mic de ramuri ale dreptului, stabilite în
funcţie de domeniile prioritare ale relaţiilor sociale pe care normele de drept sunt
chemate să le reglementeze. Aşa, de pildă, în afara marii diviziuni în dreptul
public şi dreptul privat - fundamentată încă de pe vremea romanilor de marele
jurisconsult Ulpian - se acceptă ca fiind incluse în dreptul public: dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul
procesual penal şi dreptul internaţional public, în timp ce în categoria dreptului
privat ar intra dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul procesual
civil, dreptul muncii şi dreptul internaţional privat17
.
Instituţia Parlamentului însuşi, actele adoptate de acesta, normele şi
dispoziţiile sale de procedură au influenţat incontestabil întregul sistem de drept,
dar mai ales Dreptul constituţional, care defineşte raportul dintre diferitele puteri
sau elemente ale statului. Practicile parlamentare au adus o contribuţie benefică la
forjarea instituţiilor democraţiei, au contribuit la punerea în valoare a marilor idei şi
tradiţii ce caracterizează societatea modernă. În acelaşi timp, nu trebuie pierdut din
17
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept Parlamentar. București: Lumina Lex, 2009., p.80

vedere nici faptul că instituţia Parlamentului însuşi, drepturile şi prerogativele sale,
poziţia sa în sistemul separaţiei puterilor, au fost activ influenţate de normele şi
principiile Dreptului constituţional.
În literatura română, o valoroasă lucrare ce are, neîndoielnic, un rol de
pionierat în această materie, elaborată de profesorii Ioan Muraru şi Mihai
Constantinescu, consideră - referindu-se la dreptul parlamentar - că deşi este
prematur să se susţină existenţa unei subramuri a dreptului constituţional în
momentul de faţă, au fost totuşi create premisele pentru dezvoltarea viitoare a unei
asemenea subramuri, care în substanţa sa implică o evoluţie semnificativă în
asigurarea supremaţiei Constituţiei. În opinia autorilor citaţi, în faza actuală
"Dreptul parlamentar face parte, însă, din dreptul constituţional instituţional. Este
consecinţa faptului că specificul dreptului parlamentar rezultă din viziunea
instituţională asupra Parlamentului, ca instituţie politică de bază a democraţiei
reprezentative, în care acesta este analizat atât sub aspectul organizării, inclusiv al
statutului membrilor ce îl compun, cât şi sub aspectul funcţionării sale, ceea ce
implică, deci, competenţa sa normativă şi modul de realizare a acestei competenţe"18
.
Profesorii Ion Guceac și Victor Popa19
, susținînd aceeași opinie concluzionează,
că dreptul parlamentar este o instituție juridică de drept constituțional care
reglementează modul de întrare în exercițiul mandatului parlamentar și expirarea
acestuia, conținutul și condițiile de exercitare propriu-zisă a mandatului parlamentar,
precum și activitățile parlamentare legate de îndeplinirea unor acțiuni ori adoptarea
unor acte20
.
18
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:, Editura C.H. Beck, p.35
19
Victor Popa, Dreptul parlamentar, Chișinău:ULIM, 1999, p.44
20
Ion Guceac, Curs elementar de drept constituţional. Vol. II. Chişinău, 2004, p.303

2. Originea dreptului parlamentar
Originea Dreptului parlamentar se consideră că este Manualul lui T. Jeferson,
elaborat de acesta ca preşedinte al Senatului SUA, în care a reunit practicile
consacrate în activitatea adunării. După unii autori (prof. I. Deleanu), originile
Dreptului parlamentar se regăsesc în regulile ce configurau activitatea diferitelor
adunări reprezentative, începând cu Senatul roman, continuând cu Parlamentul englez
medieval, cu Dieta poloneză, cu Parlamentul francez înainte de Revoluţia franceză
etc.
Pe continentul european dreptul parlamentar a pătruns în 1814 prin traducerea
manualului lui Th. Jefferson. În 1893 apare prima lucrare franceză numită "Tratatul de
drept politic, electoral şi parlamentar" publicată de către Eugen Pierre, fost Secretar
General al Camerei deputaţilor, preocupat de analiza practicii parlamentare şi
compilarea precedentelor din acest domeniu.
Odată apărut pe continentul european, dreptul parlamentar s-a răspândit şi în
alte state, ţinând cont de importanţa obiectului de reglementare, necesitatea stabilirii
unei ordini stricte în activitatea Parlamentului.
Trebuie să evidenţiem apariţia dreptului parlamentar odată cu apariţia
parlamentarismului ca un ansamblu de norme procedurale necesare organizării şi
funcţionării parlamentului.
Cu apariţia dreptului constituţional ca un drept care reglementează cele mai
importante relaţii sociale în societate, dreptul parlamentar a fost asimilat, deoarece
parlamentul a devenit oinstituţie politică a dreptului constituţional care cuprinde inclusiv şi
problemele organizării şi funcţionării acestuia.În Republica Moldova după adoptarea
Constituției și alegerea Parlamentului pe principii democratice, savanții
constituționaliști:Victor Popa21
, Ion Guceac22
, Alexandru Arseni23
, Teodor Cârnaț24
au
tratat în lucrările sale instituția dreptului parlamentar.
21
Victor Popa, Dreptul parlamentar, Chișinău:ULIM, 1999
22
Ion Guceac, Curs elementar de drept constituţional. Vol. II. Chişinău, 2004

3. Definirea dreptului parlamentar
În cadrul evoluţiilor dreptului constituţional, conturate mai sus, se încadrează şi
dreptul parlamentar, prin relativa sa autonomizare ca subramură a dreptului
constituţional.
În concluzie ca rezultat al specializării sale dreptul parlamentareste format din trei
componente şi anume dreptul parlamentar instituţional care se referă la organele de
lucru ale Parlamentului (preşedinte, Biroul permanent, comisiile parlamentare şi altele),
la organizarea, funcţionarea, compoziţia lor politică şi la rolul pe care îl au în
funcţionarea Camerelor.
A doua componentă este dreptul parlamentar al procedurilor parlamentare care
cuprinde atât reguli de ordin constituţional, cât şi regulamentar sau, excepţional,
cutumiar pentru desfăşurarea dezbaterilor în Parlament.
A treia componentă este aceea a subiectului procedurii parlamentare, adică
deputaţi şi senatori al căror statut este dat de regimul mandatului reprezentativ. Este
specific dreptului faptul că orice procedură îşi are subiecţii săi specifici, precum
reclamant, pârât etc. în procedura civilă fiecare cu statutul lor juridic adică cu
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.
4. Izvoarele dreptului parlamentar
Izvoarele de drept sunt formele de exprimare a normelor juridice25
. Sensul
juridic al conceptului de izvor de drepteste singurul care exprimă obligativitatea
normei ca urmare a instituirii sale printr-un act normativ. Pluralitatea şi ierarhia
acestor acte - Constituţia, legea, Regulamentele Camerelor Parlamentului, hotărârea
etc. - în cadrul unui sistem legislativ reflectă forţa juridică a normelor pe care le
cuprind, legitimitatea lor în funcţie de prevederile actului legislativ supraordonat.
Conceptul de izvor poate fi utilizat şi într-un înţeles nejuridic, pentru a desemna
23
Alexandru Arseni, Suveranitatea națională de la construcție teoretică la realizare practică, Chișinău 2013, CEP USM
24
Teodor Cârnaţ, Drept constituţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Chişinău: USM, 2010.
25
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu Drept constituțional și instituții politice:București 2009: Ediția 13, Volumul II,
Editura C.H. Beck, p.28

reprezentările ce influenţează stabilirea şi aplicarea regulilor de drept, cum sunt
principiile morale, politice sau doctrina de specialitate26
. De altfel, în doctrina
juridică, atunci când se examinează în detaliu izvoarele dreptului, pe bună dreptate
se consideră că există nu numai izvoare formale (juridice) ci şi izvoare materiale,
izvoare politice, izvoare sociale. Dar aceste sensuri exprimă mai mult sursele
normelor juridice decât formele de exprimare. De asemenea, aşa cum explică
Nicolae Popa, teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeşte izvoarele
scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele
directe de izvoarele indirecte. Adică ce îşi găsesc temeiul în primele. în acest sens
Constituţia este izvorul direct prin excelenţă şi faţă de legile organice ordinare ca
şi regulamentele parlamentare.
Conform practicii existente, care nu este ireproşabilă, dar are meritul simplităţii,
vom grupa şi noi izvoarele dreptului parlamentar în două categorii: 1) surse scrise
(Constituţia, legile organice şi ordinare. Regulamentul Parlamentului) şi 2) surse
cutumiare27
.
Constituţiaeste izvorul principal al tuturor ramurilor de drept, ocupând poziţia
superioară în sistemul de drept al Republicii Moldova, care conţine şi norme privind
domeniul parlamentar.
Legile organice si ordinare. Această categorie de acte normative are un caracter
flexibil, pot fi mai multe sau mai puţine după număr. în dependenţă de necesitate pot fi
uşor modificate şi dacă este necesar şi abrogate.
Regulamentul Parlamentului, deşi fixează regulile de ordine interioară,
comportamentul individual sau colectiv al deputaţilor, după forţa juridică este identic.
Cât priveşte cutuma sau obiceiul ca izvor al dreptului parlamentar,mai multe
explicaţii se impun. Fiindcă dreptul parlamentar este, am spus-o deja, o ramură a
dreptului constituţional, lui îi sunt aplicabile regulile acestuia. în dreptul constituţional
26
H. Kelsen, op. cit, p. 414., citat de Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:,
Editura C.H. Beck
27

atunci când se discută cutuma ca izvor de drept se fac mai multe delimitări. Mai întâi se
constată că obiceiul (cutuma) este în mod obişnuit izvor de drept, dar nu întotdeauna şi
izvor de drept constituţional.
Ioan Muraru susține și alte explicaţii privind izvoarele dreptului parlamentar:
Practica parlamentară,determinantă, îndeosebi de ordin politic, pentru creare a
regulilor de drept parlamentar. Ea cuprinde reguli de politeţe ce definesc, în ansamblul
lor, curtoazia parlamentară, sancţionată câteodată prin măsurile de disciplină prevăzute
în regulamentele Camerelor.
Un exemplu din prima categorie îl reprezintă aşa-numitul boicot
parlamentar,constând din refuzul unui grup de a participa la dezbaterea sau votarea
unei măsuri. Sunt modalităţi, ca şi greva parlamentară,constând în părăsirea lucrărilor
adunării, evident contrare spiritului şi literei regulamentelor, de presiune şi represalii ale
unui grup asupra Camerei, care, dacă s-ar generaliza, ar vicia profund viaţa
parlamentară, fiind expresia brutală a unui comportament nedemocratic, de dictat al
minorităţii asupra majorităţii.
Doctrina poate fi un alt izvor, întrucât, creând imagini teoretice sau oferind soluţii
de interpretare, implicit influenţează aplicarea şi crearea normelor de drept. Este o
problemă de timp, după cum tot o problemă de timp este şi influenţa jurisdicţiei
constituţionale.
„Nu există ţară în care legea să poată prevedea totul şi în care instituţiile să
poată înlocui raţiunea şi moravurile"28
. Această caracterizare a lui Alexis de Tocqueville
priveşte şi dreptul parlamentar.
Activitatea parlamentară fiind, îndeosebi, politică, o influenţă hotărâtoare asupra
parlamentarismului şi, deci, şi asupra dreptului parlamentar o are evoluţia pluralismului
politic. Este o influenţă, în înţeles de izvor în sens material, care priveşte nu atât
concepţiile politice ale diferitelor partide, cât cristalizarea fenomenului politic29
.
28
A. deTocqueville, Despredemocraţie în America, voi.I,Ed.Humanitas, Bucureşti,1992,p.179.
29

1. Să identifice apariția instituției dreptului parlamentar
2. Să analize diferite modele ale puterii legislative
3. Să aprecieze modelul Parlamentului RM
4. Să identifice izvoarele dreptului parlamentar
Bibliografie și lecturi suplimentare la capitolul II.
1. Alexandru Arseni, Drept constuţional şi instituţii politice, Chișinău 2005
3. Constanța Călinoiu, Victor Diculescu Drept Parlamentar. București: Lumina Lex, 2009.
511p.
All Beck
C.H. Beck
14. МАКЛАКОВ В.В. Парламенты стран – членов Европейского союза: Справочник. М.:
ИНИОН РАН, 1994.
III. Principiile dreptului parlamentar
Principiile reprezintă spiritul reglementării, în sensul juridic al termenului.
Ele rezultă din generalizarea normelor specifice unui domeniu juridic - ramură,
subramură sau instituţie juridică. Faţă de principii, normele concrete apar ca fiind
aplicaţii, mai mult sau mai puţin generale, în plus, principiile sunt aplicabile şi
unor situaţii care, prin natura lor, se includ în domeniul de reglementare respectiv,
dar pentru care nu există o normă specifică, direct aplicabilă. Deci în zona în
care nici măcar analogia nu poate oferi o soluţie aplicabilă, principiile asigură
unitatea juridică a ramurei, subramurei sau instituţiei juridice la care se referă,

cuprinzând soluţii juridice cu o „mare generalitate de aplicabilitate în pofida
diversităţii cazurilor concrete"30
.
Dreptului parlamentar, ca subramură a dreptului constituţional, în mod
necesar îi sunt aplicabile nu numai normele constitutive ale acestuia, dar şi
principiile ce îl guvernează. Este o consecinţă inevitabilă a locului dreptului
parlamentar în sistemul juridic naţional.
În școala de drept românesc31
, se consideră că principiile dreptului parlamentar
sunt următoarele:
- principiul specializării dreptului parlamentar la domeniul relaţiilor
sociale ce rezultă din aplicarea normelor constituţionale referitoare la
organizarea şi funcţionarea internă a Parlamentului;
- principiul potrivit căruia majoritatea decide şi opoziţia se exprimă,
ce guvernează atât procedura, cât şi compunerea organelor de lucru ale
Camerelor Parlamentului, fiind de esenţa caracterului pluralist al
Parlamentului;
- principiul transparenţei ce caracterizează procedura parlamentară şi
regulile ce configurează statutul parlamentarului;
- principiul autonomiei parlamentare, cu cele trei componente clasice:
autonomia regulamentară, autonomia instituţională şi autonomia financiară.
Dreptul parlamentar este o instituție de drept constituțional , deoarece
cuprinde norme juridice care reglementează o categorie distincta de relații sociale ce
vizează organizarea, funcționarea șicompetență parlamentului. Parlamentul RM se
bazează pe următoarele acte fundamentale. Constituția RM (Titlul 3, capitolul 4),
regulamentul parlamentului și legea cu privire la statutul deputatului.
30
J. Dabin, op. cit., p. 105., citat de Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:,
Editura C.H. Beck, p. 51
31
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:, Editura C.H. Beck, p.52,
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept Parlamentar. București: Lumina Lex, 2009, p.105

În lucrarea sa, autorul Vuctor Popa, ‖Dreptul parlamentar32
‖destinge
următoarele principii:
Principiul autonomiei – acest principiu își are originea sa în art. 6 al
constituției, unde prevede căîn RM puterea legislativă, executivășijudecătorească sunt
separate și colaboreazăîn exercitarea prerogativelor ce le revin potrivit constituției.
Art. 60 prevede: parlamentul este compus din 101 deputați, fiind unica autoritate
legislativă.
Principiul legalității – presupune că toate subiectele raporturilor juridice
respectăîn activitatea sa constituțiași legea.
Principiul pluralismului de opinie – e consfințit în art. 5 dinconstituție, unde
democrațiaîn RM se exercităîn condiția pluralismului politic care este incompatibilă
cu dictatura sau totalitarismul. Art. 71 dinconstituție prevede ca deputații nu pot fi
trași la răspundere sau persecutați pentru voturile sau opiniile exprimate.
Principiul colegialității – presupune că orice act în parlament, decizie sau
hotărîre se adoptă colegial: (2/3 din voturi) pentru modificarea constituției, destituirea
dinfuncție a Șefului statului sau a președintelui parlamentului; (3/5 – alegerea Șefului
statului, majoritatea absoluta – 50% + 1 – adoptarea legilor organice și numirea unor
demnitari, majoritatea simpla a deputaților prezenți în sală – se adopta legile
ordinare).
Principiul transparenței presupune că toate ședințele ale parlamentului sunt
publice, pot fi transmise în direct la televiziune sau mass-media, actele adoptate de
parlament, după promulgare de către șeful statului sunt publicate în Monitorul
Oficial. Este plasat pe WWW al Parlementului activitatea legislativă.
Am mai putea adăuga și un alt princiu, Principiul compromisuluicare
presupune căinteresul național este mai presus decîtinteresul unor partide politice sau
personale ale deputațilorși minoritatea se supune majorității.
32
Victor Popa, Dreptul parlamentar, Chișinău:ULIM, 1999, p. 50

1. Sa definească principiile dreptului parlamentar.
2. Sa analizeze pe plan comparativ principiile dreptului parlamentar.
3. Sa aprecieze fiecare principiu în parte.
4. Sa apreciezeprincipiile dreptului parlamentar de diferiți savanți.
Bibliografie și lecturi suplimentare la capitolul 3.
C.H. Beck
5. Ion Guceac, Drept electoral Chişinău, 2005
IV. Mandatul parlamentar
1. Noţiuni generale privind alegerile parlamentare
Republica Moldova fiind un stat de drept, democratic, în care voinţa poporului
constituie baza puterii de stat oferă cetăţenilor săi, dreptul de aşi exprima direct
suveranitatea naţională, prin organele sale reprezentative. Potrivit titlului II din
Constituţie, cetăţenilor Republicii Moldova li se acordă numeroase drepturi
fundamentale, dintre ele un rol important le au drepturile electorale printre care se
înscrie dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, reglementate prin art. 38 din Legea
fundamentală a statului. Menţionăm faptul că aceste drepturi sunt deosebite aşa cum
prin ele cetăţenilor li se oferă dreptul de a-şi decide soarta sa.
În conformitate cu Legea Supremă a Republicii Moldova, baza puterii de stat o
constituie voinţa poporului exprimată ―prin alegeri libere, care au loc în mod
periodic, prin sufragiu universal, legal, direc, secret şi liber exprimat‖.

Potrivit art.73 Cod Electoral33
, Parlamentul Republicii Moldova se alege prin
vot universal, egal , direct, secret şi liber exprimat pentru un mandat de 4 ani.
Alegerile Parlamentare se efectuează într-o singură circumscripţie electorală,
naţională în care se aleg 101 deputaţi. Cifra de 101 deputaţi, în opinia noastră, nu este
argumentată nici din punct de vedere practic, nici din punct de vedere ştiinţific.
Considerăm că 101 deputaţi pentru Republica Moldova sunt prea mulţi. Mai raţional
ar fi dacă numărul de deputaţi ar reieși din numărul unităţilor administrativ -
teritoriale de nivelul întîi şi de nivelul al doilea și numărul cetățenilor cu drept de vot,
care ar putea fi reglementat de Codul Electoral și Legea despre statutul deputatului în
Parlament.
Conform art.75 Cod Electoral pot fi aleşi deputaţi în Parlament cetăţeni ai
Republicii Moldova cu drept de vot care au împlinit vârsta de 18 ani, au domiciliul în
ţară şi întrunesc condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare34
.
CetăţeniiRepublicii Moldova merg la alegeri cu o oarecare speranţă în viitor, că
se vor produce careva schimbări, care vor aduce stabilitate şi ordine în societate.
Statul, însă, este obligat să asigure acele condiţii care vor permite realizarea acestor
speranţe.În final menţionăm că alegerile parlamentare constituie un instrument
juridic, graţie cărui, poporul îşi exercită suveranitate. Numai prin alegeri poporul
selectează deputaţii în Parlament.
Alegerile parlamentare sunt reglementate de către Titlul III art. 72-94 Cod
Electoral.Alegerile parlamentare se efectuează într-o singură circumscripţie electorală
naţională, în care se aleg 101 deputaţi.Candidaţii la funcţia de deputat în Parlament
pot fi cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot care au împlinit inclusiv în ziua
alegerilor vîrsta de 18 ani, au domiciliul în ţară şi întrunesc condiţiile prevăzute de
legislaţia în vigoare.
33
Codul electoral nr. 1381-XIII din 21.11.97 //Monitorul Oficial 81/667, 08.12.1997
34
Codul electoral nr. 1381-XIII din 21.11.97 //Monitorul Oficial 81/667, 08.12.1997

Alegerile deputaţilor în Parlament se desfăşoară în cel puţin trei luni de la
expirarea mandatului Parlamentului. Data alegerilor Parlamentului se stabileşte prin
hotărîre a Parlamentului cu cel puţin 60 zile înainte de ziua alegerilor.
În cazul dizolvării Parlamentului, prin același decret al Preşedintelui Republicii
Moldova, se stabileşte data alegerilor noului Parlament. Alegerile anticipate vor avea
loc în termen de cel puţin 45 zile de la data intrării în vigoare a decretului.
Conform legislaţiei în vigoare concurenţii la funcţia de deputat în Parlament
sunt înregistraţi de către Comisia Electorală Centrală.
Pentru înregistrarea candidaţilor Comisiei Electorale Centrale i se prezintă cel
mai tîrziu cu 30 zile înainte de ziua alegerilor următoarele documente:
- procesul-verbal al şedinţei organului central sau teritorial al partidului;
- datele biografice ale candidatului;
- declaraţia candidatului privind consimţămîntul de a candida;
- declaraţia candidatului privind averea imobiliară, depunerile bancare,
hîrtiile de valoare, sumele primite ca moştenire şi veniturile din ultimii doi ani
precedenţi anului în care se efectuează alegerile parlamentare, precum şi sursele
acestor venituri, inclusiv veniturile din fondurile de investiţii sub formă de dobîndă,
din darea în arendă a acestora;
- listele de subscripţie cu numărul suficient de semnături ale susţinătorilor
candidatului independent (a cel puțin 2000 si cel mult 2500 de susținători cu drept de
vot ).
Procedura de alegere a Parlamentului este o procedură complexă pe o perioada
de timp cu implicarea subiecților de drept electoral35
pînă la validarea alegerilor de
către Curtea Constituțională. Această problemă a fost tratată mai minuțios de
profesorul Ion Guceac, care dezvăluie etapele procesului electoral.
35
In literatura de specialitate statutul de subiect al dreptului electoral este conferit: cetăţenilor; organelor de stat
şi de administraţie publică locală; organelor electorale; asociaţiilor obşteşti (partidelor şi organizaţiilor social-
politice); mijloacelor de informare în masă.
Ion Guceac, Drept electoral Chişinău, 2005, p. 85

Importanţa funcţională a etapelor procesului electoral ţine de asigurarea
dinamismului acţiunilor electorale în absenţa căruia atingerea rezultatelor alegerilor şi,
respectiv, formarea Parlamentului şi a autorităţilor administraţiei publice locale sunt
irealizabile.
Procesul electoral este constituit dintr-o serie de etape consecutive şi
interdependente, fiecare dintre care are o destinaţie strict determinată în regimul
procesual al raporturilor electorale.
În urma analizei legislaţiei electorale, inclusiv a practicii de aplicare a ei în
Republica Moldova, profesorul Ion Guceac36
propune următoarele etape principale
ale procesului electoral:
- fixarea alegerilor;
- formarea bazelor organizaţional-tehnologice ale alegerilor;
- desemnarea şi înregistrarea candidaţilor (listelor de candidaţi);
- agitaţia electorală;
- votarea;
- calcularea voturilor, stabilirea rezultatelor alegerilor şi validarea lor.
Toate aceste etape sunt elemente obligatorii ale procesului electoral şi absenţa cel
puţin a uneia dintre ele poate paraliza mersul întregii campanii electorale.
În Republica Moldova, pentru distribuirea mandatelor se aplică sistemul
reprezentării proporţionale votat de pe listele de partid.
2. Atribuirea mandatelor parlamentare
În Republica Moldova, pentru distribuirea mandatelor se aplică sistemul
reprezentării proporţionale votat de pe listele de partid.
Sistemul electoral al reprezentării proporţionale este considerat echitabil,
deoarece permite partidelor să obţină un număr de mandate proporţional forţei sale
numerice sau numărului de voturi obţinute.
36
Ion Guceac, Curs elementar de drept constituţional. Vol. II. Chişinău, 2004. 496 p., p.258

Joseph Barthelemy lămurea alegoric în ce constă diferenţa dintre sistemul
majoritar şi cel al reprezentării proporţionale: «Cazul în care cinci copii primesc o
prăjitură şi trei din ei pretind să o mănânce în întregime este un sistem majoritar:
cazul în care fiecare din cei cinci copii iau câte o bucată din prăjitură este un sistem
proporţional»37
.
Prin sistemul reprezentării proporţionale se creează situaţia în care majoritatea
aleşilor în organul reprezentativ reprezintă fidel voinţa majorităţii alegătorilor.
În Europa, doar Marea Britanie şi Franţa întrebuinţează exclusiv sistemul de
vot uninominal pentru alegerea parlamentului. În Marea Britanie, în alegerile pentru
Camera Comunelor, el este organizat într-un singur tur de scrutin (sistemul
uninominal majoritar relativ), iar în Franţa în două tururi (sistem uninominal
majoritar absolut)38
.
Modurile de scrutin mixt combina, în forme diferite, scrutinul uninominal si pe
cel de lista. Ele au apărut în urma celui de al doilea război mondial în încercarea de a
maximiza avantajele celor doua sisteme clasice, minimizînd dezavantajele. În general
aceste sisteme rămîn proporționale în ceea ce privește distribuirea mandatelor, motiv
pentru care unii autori le încadrează în rîndul sistemelor proporționale.
Cel mai cunoscut caz de sistem care îmbina cele doua tipuri de scrutin și care,
pentru a rămîne proporțional sub aspectul relației dintre numărul de mandate si
suportul electoral, presupune si compensarea, este cel german. Sistemul votului dublu
german, utilizat in Germania din 1946 pentru desemnarea membrilor Bundestagului,
presupune un scrutin în care alegatorul are doua voturi: primul servește la
desemnarea unei jumătăți din cei 656 de deputați, aleși prin scrutin uninominal cu un
tur în cadrul a 328 de circumscripții uninominale, iar cu cel de-al doilea, pentru cea
de-a doua jumătate din mandate, alegatorul alegînd o listă de partid. Daca un partid
obține, în circumscripțiile uninominale, mai puține mandate decît ar presupune
respectarea principiului proporționalității (luîndu-se in calcul exclusiv rezultatele
37
Citat de Victor Popa în, Dreptul parlamentar, Chișinău:ULIM, 1999. 232p., p.80
38
Правовые системы мира, Издательство Норма, Москва 2001, c.105, c. 711,

scrutinului proporțional), i se acordă o compensare pîna la atingerea proporției
rezultate din alegeri. Aceste locuri sunt atribuite candidaților de pe lista folosită
pentru al doilea vot, după ordinea din lista. Dar daca un partid obține mai multe
mandate în circumscripțiile uninominale decît proporția la care are dreptul, locurile
suplimentare se adăuga la celelalte. Așa s-a întîmplat în 1990 cînd creștin -
democrații au obținut 6 locuri suplimentare39
.
Chiar dacă votează tot liste de partid, austriecii, olandezii, suedezii, cehii,
danezii, slovacii, letonii şi slovacii îşi bifează candidatul preferat ca, de altfel, şi
irlandezii, polonezii şi grecii care scriu pe buletinul de vot numele candidatului
pentru care optează. Germanii şi ungurii folosesc sistemul mixt, o parte dintre
candidaţi fiind aleşi în circumscripţii uninominale şi o altă parte pe liste de partid40
.
În România la fel, în urma reformei electorale și constituționale din 2003, se
utilizează sistemul uninominal.41
Pe 24.02.2014 în urma reformei electorale în Duma
de Stat a Federației Ruse a fost adoptată Legea Federală42
care reglementează
sistemul mixt de alegeri
3. Durata mandatului în timp
Ion Muraru în lucrarea sa, menționează că durata mandatului diferă de la stat la
stat, în dependență de sistemele constituţionale, cele două Camere ale Parlamentului nu
sunt alese pe durate de timp egale. Astfel: în S.U.A., Camera Reprezentanţilor este
aleasă pe o durată de 2 ani, în timp ce Senatul este ales pentru o durată de 6 ani (reînnoit
la fiecare 2 ani); în Franţa, Adunarea Naţională este aleasă pentru o durată de 5 ani, în
timp ce Senatul este ales pe o durată de 9 ani (reînnoit la fiecare 3 ani)43
.
Reieșind din tabloul comparativ de mai sus, arătam că durata de 4 ani a
mandatului parlamentar la noi în țară este durata normală, deoarece există şi două
39
Stefan Marschal, Das politische System Deutschlands,UVK Konstanz 2007, s. 83
40
http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/reviste_drept/annales_10_2007/macavei_ro.pdf, la 28.02.2014
41
http://www.dreptonline.ro/legislatie/constitutia_romaniei.php 28.02.2014
42
http://www.rg.ru/2014/02/26/gosduma-dok.html rosisscaia gazeta(1.03.2014)
43
Ibidem p.304

excepţii în cazul prelungirii mandatului sau al dizolvării Parlamentului conform
Constituției art.63 1)44
.
Conform‖Art.68 (1) În exercitarea mandatului, deputaţii sînt în serviciul
poporului; (2) Orice mandat imperativ este nul.
Art. 69 (1) Deputaţii intră în exerciţiul mandatului sub condiţia validării.
4. Încetarea mandatului
(2) Calitatea de deputat încetează la data întrunirii legale a Parlamentului nou
ales, în caz de demisie, de ridicare a mandatului, de incompatibilitate sau de deces45
‖.
Mandatul de deputat este incompatibil cu:
a) funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova;
b) funcţia de membru al Guvernului;
c) funcţia de avocat parlamentar;
c1
) funcţia de ales local;
d) exercitarea oricărei alte funcţii remunerate, inclusiv a funcţiei acordate de un
stat străin sau organizaţie internaţională, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice
desfăşurate în afara programului stabilit de Regulamentul Parlamentului. Deputatul
care se află în unul din cazurile de incompatibilitate va demisiona, în termen de 30 de
zile de la data validării mandatului, din funcţia incompatibilă cu mandatul de deputat.
5. Validareasupleanţilor
Conform art.2 alin 10), mandatul vacant va fi atribuit supleantului imediat
următor de pe lista partidului, organizaţiei social-politice sau a blocului electoral
pentru care a candidat deputatul al cărui mandat a fost declarat vacant. În cazul în
care devine vacant mandatul de deputat obţinut de un candidat independent,
completarea vacanţei în cauză se efectuează prin restabilirea şirului descrescător,
excluzîndu-se numărul ce corespunde candidatului respectiv şi incluzîndu-se
următorul număr din şir. După declararea de către Parlament a vacanţei mandatului
44
Constituția din 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994
45

de deputat, Comisia Electorală Centrală, în termen de 10 zile, va examina candidatura
candidatului supleant imediat următor de pe lista concurentului electoral al cărui
mandat a devenit vacant şi o va înainta Curţii Constituţionale pentru validarea
mandatului.Curtea Constituţională, în termen de 30 de zile de la declararea vacanţei
mandatului de deputat, va valida următorul mandat46
.
6. Drepturile parlamentarului
Conform Art.17. din Legea despre statutul deputatului în Parlament47
deputatul
beneficiază de dreptul de vot deliberativ asupra tuturor problemelor examinate de
Parlament.
(2) Deputatul este în drept:
a) să aleagă şi să fie ales în organele Parlamentului;
b) să-şi exprime părerea asupra componenţei nominale a organelor formate de
Parlament şi asupra candidaturilor persoanelor oficiale în cadrul dezbaterilor pentru
alegerea, numirea sau confirmarea lor de către Parlament;
c) să facă propuneri legislative în scris spre a fi examinate de Parlament;
d) să facă propuneri şi observaţii asupra ordinii de zi a şedinţei, asupra esenţei
problemelor puse în discuţie şi modului lor de examinare;
e) să dea dovadă de iniţiativă şi să facă propuneri vizînd examinarea la
şedinţele Parlamentului a dărilor de seamă sau a informaţiilor prezentate de orice
organ sau persoană oficială, aflată în subordinea sau sub controlul Parlamentului;
f) să pună problema votului de încredere în Guvern, în persoanele oficiale
alese, numite sau confirmate de Parlament, dacă propunerea este susţinută de cel
puţin o pătrime din deputaţii aleşi;
46
Lege despre statutul deputatului în Parlament nr. 39/07.04.94 //Monitor 4/78, 30.04.1994
47
Lege despre statutul deputatului în Parlament nr. 39/07.04.94 //Monitor 4/78, 30.04.1994

g) să propună spre examinare Parlamentului probleme ce ţin de controlul
asupra modului în care organele de stat şi cele obşteşti, întreprinderile, instituţiile şi
organizaţiile (mai departe unităţi) execută legile şi hotărîrile Parlamentului;
h) să participe la dezbateri, să facă interpelări, să adreseze întrebări reporterilor
şi preşedintelui şedinţei, să ceară răspunsuri;
i) să-şi argumenteze propunerile, să se pronunţe în chestiuni de procedură, să
prezinte note informative;
j) să facă amendamente la proiectele de legi, de hotărîri şi de alte acte
normative.
(3) Deputatul care nu a luat cuvîntul în dezbateri este in drept să transmită
preşedintelui şedinţei textul cuvîntării, propunerile şi observaţiile sale asupra
problemei examinate la şedinţa Parlamentului. Textul cuvîntării deputatului se
anexează la stenograma şedinţei şi, la solicitarea lui, se publică în organul de presă al
Parlamentului.
(4) Deputatul este în drept să ia cunoştinţă de textele stenogramelor şedinţelor
Parlamentului înainte de a fi publicate, să primească textele cuvîntărilor sale care nu
urmează a fi publicate.
(5) Propunerile şi observaţiile făcute de deputat la şedinţele Parlamentului sînt
examinate, ţinîndu-se cont de ele, în procesul de definitivare şi adoptare a proiectelor
de legi şi hotărîri.
(6) În exercitarea mandatului deputatul poate adresa întrebări, interpelări şi
petiţii Preşedintelui Republicii Moldova, membrilor Guvernului sau altor
reprezentanţi ai organelor centrale ale administraţiei de stat.

7. Interdicții și sancțiuni
Conform Regulamentului Parlamentului Nr.797 din 02.04.9648
, deputații au
anumite interdicții și sancțiuni în dependență de cauză:
Se interzic:
a) proferarea de insulte, amenințări sau calomnii atît de la tribuna
Parlamentului, cit si din sala de ședințe;
b) dialogul intre vorbitorul aflat la tribuna si persoanele aflate in sala;
c) convorbiri la telefoane mobile în sala de ședințe a Parlamentului in timpul
ședințelor in plen;
d) tulburarea dezbaterilor sau crearea agitației in sala de ședințe;
e) orice acțiuni ce pot împiedica desfășurarea normala a lucrărilor
Parlamentului.
Sancțiuni pentru încălcarea de către deputați a prevederilor Regulamentului
(1) Încălcarea de către deputați a prevederilor Regulamentului în cadrul
ședințelor Parlamentului atrage următoarele sancțiuni:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvîntului;
d) lipsirea de cuvînt pe o durata de pîna la 5 ședințe;
e) eliminarea din sala de ședințe;
f) interzicerea participării la ședințele plenare pe o durata de pîna la 10 ședințe.
(2) Sancțiunileprevăzute la alin.(1) lit.a) - c) se aplica de
cătrepreședinteleședinței, iar sancțiunile de la alin.(1) lit.d) - f) se aplică de
Parlament, cu votul majoritățiideputațilorprezenți, la propunerea președinteluiședinței
sau a unei fracțiuni parlamentare.
48
Regulamentului Parlamentului Nr.797 din 02.04.96, Monitorul Oficial al Republici Moldova Nr.050 din 07.04.2007

(3) Sancțiunile aplicate deputațilorîn cadrul ședințelor Parlamentului se
înscriuîn stenograma ședinței.
(4) Deputațiiîn privințacărora se propune aplicarea sancțiunilorprevăzute la
alin. (1) lit.d)-f) au dreptul sa prezinte explicații Parlamentului in decurs de 3 minute.
(5) Executarea sancțiunilorprevăzute la alin.(1) lit.e) si f) se asigura de
colaboratorii serviciului special al Parlamentului in baza unui regulament aprobat
prin lege.
1. Sa definească statutul deputatului
2. Sa analizeze organizarea alegerilor parlamentare
3. Sa aprecieze pe plan comparativ componența și şi modul de formare a
Parlamentului RM
4. Sa aprecieze pe plan comparativ durata și încetarea mandatului
5. Să analizeze obligațiile deputatului
6. Să analizeze drepturile și interdicțiile deputaților.
Bibliografie și lecturi suplimentare la capitolul 4.
All Beck
3. Cristian Ionescu, Drept Constituțional și instituții politice,Vol. I, București 2001:, Editura
Lumina Lex , Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane: Iași,
1993
7. Ion Guceac, Drept electoral Chişinău, 2005
8. Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, ediția a IV-a, revăzută și adăugată,
Editura Lumina Lex, București 2004

V. Formele de protecţie a mandatului parlamentar
1. Necesitatea protecţiei mandatului
Protecția mandatului parlamentar este o necesitate de asigurare a activității
parlamentare bazate pe cele trăsături menționate mai sus, care includ mai multe
măsuri de protecție și asigurare.
Alexandru Arseni precizează în monografia sa, că pornind de la aceste
precizări, considerăm că măsurile de protecţie a mandatului parlamentar sunt: a)
incompatibilităţile şi b) imunităţile: iresponsabilitatea juridică şi inviolabilitatea. Ceea
ce ţine de indemnizaţia protecţia socială, dreptul la spaţiu locativ sunt garanţii de
asigurare a drepturilor şi obligaţiunilor deputatului, adică se încadrează în statutul
juridic al deputatului.
Doctrina juridică română tratează subiectul în sens restrictiv în sistemul de
protecţie a mandatului parlamentar: „incompatibilităţile şi imunităţile‖, iar în sens larg
„mai pot fi integrate‖ indemnizaţiile şi regimul disciplinar. La rândul său, V. Popa în
cadrul protecţiei mandatului parlamentar include: „incompatibilităţile; imunitatea;
indemnizaţiile: a) plăţi fixe; b) plăţi variabile, legate de participarea la şedinţe şi
transparenţa financiară‖, iar I. Guceac: „indemnizaţiile; asigurarea cu spaţiu locativ;
protecţia socială; incompatibilităţi; imunităţi – iresponsabilitatea; inviolabilitatea‖49
.
2. Incompatibilităţi
Conform art.70 din Constituţie: „(1) Calitatea de deputat este incompatibilă cu
excitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.(2)
Alte incompatibilităţi se stabilesc prin legea organică50
‖.
Conform Legii despre statutul deputatului în Parlament51
,
Art.3. – Mandatul de deputat este incompatibil cu:
49
Alexandru Arseni, Suveranitatea națională de la construcție teoretică la realizare practică, Chișinău 2013, CEP USM,
188 p., p.40
50
Constituția din 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994[Art.70
completatprinLegea nr.1470-XV din 21.11.02, învigoare 12.12.02]
51
Lege despre statutul deputatului în Parlament 39/07.04.94 //Monitor 4/78, 30.04.1994

a) funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova;
b) funcţia de membru al Guvernului;
c) funcţia de avocat parlamentar;
d) exercitarea oricărei alte funcţii remunerate, inclusiv a funcţiei acordate de un
stat străin sau organizaţie internaţională, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice
desfăşurate în afara programului stabilit de Regulamentul Parlamentului.
3. Imunităţi
Cu trecerea timpului, imunitatea parlamentară s-a impus ca un element
constitutiv al statutului parlamentarilor, fiind recunoscută astăzi în numeroase ţări, mai
ales europene, asupra cărora modelul francez care reglementează distinct lipsa
răspunderii juridice şi inviolabilitatea a avut o influenţă predominantă, aşa cum se
recunoaşte într-un studiu elaborat de Parlamentul european52
.
În ceea ce priveşte conţinutul său, potrivit punctului de vedere exprimat de
specialiştii români care au studiat această instituţie, „Imunitatea parlamentară este
acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia parlamentarul este protejat
faţă de eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei sale şi care
îi asigură acestuia independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor53
.
În literatura română de specialitate a fost subliniat faptul că protecţia
mandatului parlamentar rezultă din însuşi rolul constituţional al Parlamentului, care
exercită puterea suverană a poporului. O asemenea protecţie este, prin urmare,
imperios necesară pentru a asigura independenţa parlamentarului contra oricăror
presiuni, indiferent de ce natură ar fi acestea, şi de a-i permite să-şi exercite
nestingherit atribuţiile. Constituţia României precizează, de altfel, în art.69, că: „în
exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului‖ (alin. 1),
specificând totodată că „orice mandat imperativ este nul‖ (alin.2).Imunitatea
52
Rules on Parliamentary Immunity in the European Parliament and the Member States of the European Union, Dick
Toornstra ECPRD c/o European Parliament B – 1047 Brussels, Belgium 2001, p.9
53
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:, Editura C.H. Beck 440 p, p.329

parlamentară protejează, prin urmare, mandatul parlamentar în sine, motiv pentru care
ea este considerată a avea un caracter obiectiv. În practică, imunitatea parlamentară
este cunoscută sub două forme:
a) lipsa răspunderii juridicepentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului, iresponsabilitatea fiind considerată, în asemenea situaţii, o
imunitate de fond.
b) inviolabilităţile – situaţii în care imunitatea este de fapt o imunitate de
procedură, care se referă exclusiv la răspunderea penală şi contravenţională,
protejând persoana parlamentarului împotriva unor urmăriri pentru acţiuni care ar fi
străine mandatului, abuzive sau vexatorii54
.
Profesorul Ioan Muraru în una din lucrările sale, menționa că deţinătorul
suveranităţii naţionale, poporul, o exercită prin reprezentare, iar că parlamentarii sunt
împuterniciţii acestuia, fundamentează temeinic ideea că ei trebuie să se bucure de o
protecţie juridică aparte. Ca atare, protecţia mandatului parlamentar rezultă din însuşi
rolul Parlamentului în exerciţiul puterii suverane.
Realizarea eficientă a mandatului implică independenţa parlamentarului contra
oricăror presiuni exterioare, de orice natură ar fi ele şi de oriunde ar veni, o anumită
libertate de comportament. Parlamentarul trebuie protejat îndeosebi contra: presiunii
alegătorilor, presiunilor propriului partid care 1-a propulsat, presiunilor Guvernului şi a
diferitelor interese private55
.
Practic în toate statele instituțiile reprezentative din lume prin Constituții și
alte legi reglementează forme de protecție a mandatului parlamentar. Tot odată în
sursele doctrinare ale savanților : Victor Popa, Ion Guceac, Alexandru Arseni,
Teodor Cârnaț, Ioan Muraru, Victor Duculescu la fel sunt tratate necesitatea
protecție a mandatului parlamentar. Tradiţional, sunt folosite trei categorii de
protecţii ale mandatului deputaţilor: incompatibilităţile, imunităţile
parlamentare şi indemnizaţia.
54
Constanța Călinoiu, Victor Duculescu, Drept Parlamentar. București: Lumina Lex, 2009. 511p., p.152
55

În actualul sistem parlamentar, protecţia specială a deputaţilor se realizează
prin: regimul de incompatibilitate; imunitatea parlamentară; indemnizaţii56
(la care pot fi
adăugate, prin regulament sau lege specială, şi alte drepturi în vederea facilitării
exercitării mandatului); transparenţa financiară57
.
Prin incompatibilităţi trebuie să înţelegem situaţia prin care deputatului i se
interzice de a ocupa şi alte funcţii care nu sunt compatibile cu funcţia de deputat. Altfel-
spus, este interzis cumulul de funcţii. Art. 70 din Constituţie stabileşte această
restricţie prevăzând calitatea de deputat incompatibilă cu exercitarea oricărei alte
funcţii retribuite. Se justifică reglementarea nominalizată prin faptul stabilirii unei
protecţii şi independenţe a reprezentantului poporului faţă de orice influenţe de orice
provenienţă.
Victor Popa menționează, că dacă am admite că deputatul ar ocupa concomitent
şi unele funcţii în domeniul public sau privat, ar interveni unele consecinţe negative cum
ar fi:
- lipsa de la unele şedinţe ale Parlamentului;
- timp insuficient pentru examinarea profundă a proiectelor
de legi;
- activitate insuficientă în comisiile parlamentare;
- dependenţă materială de funcţia cumulată;
- posibile tentative ale patronului sau altor persoane de ai stabili
comportamentul în anumite cazuri;
- posibile sarcini de a soluţiona prin excepţie sau prin influenţa mandatului unele
probleme de interes particular sau corporativ.
Incompatibilitatea cu funcţia de parlamentar este stabilită şi în virtutea teoriei
separaţiei puterilor în stat. Cei care ocupă funcţii în puterea legislativă nu pot ocupa funcţii
56
Ion Guceac, Curs elementar de drept constituţional. Vol. II. Chişinău, 2004, p.312
57
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:, Editura C.H. Beck, p.336.

în alte ramuri ale puterii de stat (executivă şi jurisdicţională), altfel ar avea loc o
diminuare a marelui principiu scopul căruia este stabilirea unui echilibra între puteri58
.
Ion Guceac prin instituirea incompatibilităţilor explică prin:
- imposibilitatea exercitării concomitente a mai multor funcţii;
- crearea condiţiilor pentru ca parlamentarul să se poată concentra
doar asupra activităţii parlamentare;
- evitarea cazurilor de corupţie prin oferirea unor posturi avantajoase de către
executiv în schimbul unei „protecţii‖ parlamentare etc.59
.
Spre deosebire de iresponsabilitate, inviolabilitatea este o imunitate de procedură
şi se referă exclusiv la răspunderea penală şi la cea contravenţională dacă implică
trimiterea în judecată sau aplicarea unei sancţiuni privative de libertate. Este un aspect
al imunităţii parlamentare, ea protejează mandatul dar şi parlamentarul împotriva
urmărilor penale sau contravenţionale, pentru acţiuni străine mandatului, abuzive sau
vexatorii.
În general, inviolabilitatea parlamentară se referă numai la faptele străine
exercitării mandatului. Ea are ca scop să împiedice ca un parlamentar să fie privat de
posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive şi arbitrare,
inspirate din motive politice. Deci, inviolabilitatea nu suprimă represiunea, ci întârzie
momentul urmăririi penale şi judecătoreşti, pentru săvârşirea unei infracţiuni sau
contravenţii, în scopul de a nu abate un parlamentar de la exercitarea funcţiei sale. Ea
este, deci, temporară, adică pe durata exercitării mandatului60
.
În legislația națională este reglementată imunitatea parlamentară și răspunderea
juridică. Constituția prevede, că conform art. 70(3) Deputatul nu poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără
încuviinţarea Parlamentului după ascultarea sa, iar art. 71Deputatul nu poate fi
58
59
Ion Guceac, Curs elementar de drept constituţional. Vol. II. Chişinău, 2004, p 315
60
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:, Editura C.H. Beck, p 333

persecutat sau tras la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în
exercitarea mandatului61
.
Într-o formă mai explicită este reglementat în Legea organică despre statutul
deputatului în Parlament și anume conform ‖ Art.9. – (1) Imunitatea parlamentară are
ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmărilor judiciare şi
garantarea libertăţii lui de gîndire şi de acţiune.
(2) Deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere 39olicit3939 sub nici
o formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului.
Art.10. – (1) Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat cu excepţia
cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată pe cauză penală ori
contravenţională fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului după ascultarea sa.
(2) Cererea la reţinere, 39olici, percheziţie sau trimitere în judecată penală ori
contravenţională este adresată Preşedintelui Parlamentului de către Procurorul
General. Preşedintele Parlamentului o 39olici la cunoştinţă deputaţilor în şedinţă
publică în cel mult 7 zile de la parvenirea acesteia şi o trimite de îndată spre
examinare Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi, care, în cel mult 15 zile, va
constata 39olicit39 unor motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărîrea
comisiei este adoptată prin votul secret a cel puţin jumătate plus unu din membrii ei.
(3) Procurorul General va depune în comisie toate documentele pe care acesta
le 39olicit. În caz de refuz comisia va face apel în Parlament.
(4) Raportul comisiei este supus examinării şi aprobării în Parlament imediat,
în cel mult 7 zile de la prezentarea acestuia.
(5) Parlamentul decide asupra cererii Procurorului General cu votul secret al
majorităţii deputaţilor aleşi.
(6) Acţiunea penală împotriva deputatului poate fi intentată numai de
Procurorul General.
61

Art.11. – (1) În caz de infracţiune flagrantă, deputatul poate fi reţinut la
domiciliu pe o durată de 24 de ore numai cu încuviinţarea prealabilă a Procurorului
General. Acesta va informa neîntîrziat Preşedintele Parlamentului asupra reţinerii.
(2) Dacă Parlamentul consideră că nu există temei pentru reţinere, dispune
imediat revocarea acestei măsuri.
4.Indemnizaţiile şi transparenţa financiară
În lucrarea sa, la paragraful ‖Protecția mandatului parlamentar‖, profesorul Ion
Guceac începe cu Indemnizațiile, unde menționează, că exercitarea unui mandat
parlamentar nu este o activitate neremunerată şi recompensa acordată celor aleşi este
indispensabilă bunei reprezentări a Parlamentelor şi independenţei membrilor lor. în
istoria statului nostru deţinătorii mandatelor parlamentare nu au beneficiat întotdeauna
de indemnizaţii pentru activitatea desfăşurată. Astfel, Constituţia din 1978 prevedea
că „în timpul sesiunilor Sovietului, precum şi pentru exercitarea împuternicirilor de
deputat, în alte cazuri prevăzute prin lege, deputatul este scutit de îndeplinirea
îndatoririlor de producţie sau de serviciu, menţinându-i-se câştigul mediu la locul de
muncă"31
.
Indemnizaţiile oferite parlamentarilor, luând forma unui salariu concret, ajung să
transforme mandatul parlamentar într-o „profesie", ceea ce duce la formarea unui
strat social deosebit al „profesionalilor politici"62
. Conform legii‖Art.26. – (1) Pentru
exercitarea eficientă a mandatului, deputatul în Parlament are dreptul:
a) la salariu lunar în modul, condiţiile şi mărimile prevăzute de Legea nr.355-
XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar;
b) la diurne şi alte plăţi compensatorii, în mărimile stabilite de Biroul
permanent, care nu se includ în salariul lunar şi nu se iau în calcul la stabilirea
cuantumului prestaţiilor de asigurări sociale.
(3) Deputatul care nu dispune de spaţiu locativ în municipiul Chişinău se
asigură cu apartament de serviciu pe durata mandatului. În cazul neasigurării cu
62
Ion Guceac, Curs elementar de drept constituţional. Vol. II. Chişinău, 2004, p 313

apartament de serviciu, deputatului i se acordă o indemnizaţie lunară neimpozabilă
pentru chirie.
Transparenţa financiară - este menționată de profesorul Ioan Muraru63
ca o
prevenire posibilităţii de a folosi în scopuri personale, de regulă materiale, demnităţile
şi, respectiv, funcţiile publice. întrucît mandatul parlamentar trebuie exercitat doar în
vederea garantării intereselor naţionale, a eficientizării acţiunilor statului în rezolvarea
problemelor majore ale societăţii, folosirea abuzivă şi frauduloasă a demnităţilor
deţinute, în scopul îmbogăţirii personale, ar contraveni grav regulilor mandatului
reprezentativ.
Salariile deputaţilor în Parlament întotdeauna au trezit discuţii, fapt ce a
determinat parlamentarii să discute aceste probleme cu uşile închise, ceea ce este
incorect, toate şedinţele fiind declarate publice cu excepţia celor în care se discută
probleme legate de securitatea statului şi protecţia cetăţenilor.
Transparenţa financiară trebuie interpretată ca o protecţie a Parlamentului
împotriva unor parlamentari care ar putea interpreta greşit drepturile ce le revin în
această calitate, ea trebuie văzută ca îndeplinind un dublu rol:
a) Protecţia Parlamentului şi a autorităţii statale în general împotriva unor
parlamentari ce ar abuza de funcţiile lor,acţionînd prioritar sau numai pentru
realizarea unor interese personale (adesea materiale);
b) Protecţia parlamentarilor, combaterea calomniilor la adresa lor, în special a
celor ce vin de la adversarii lor politici. Din punct de vedere juridic, aceasta se
realizează prin declararea veniturilor parlamentarilor la începerea mandatului. Astfel,
oricînd există posibilitatea combaterii calomniilor la adresa parlamentarilor,
dar şi identificării cazurilor de încălcare a deontologiei parlamentare.
Transparenţa financiară este reglementată și în ‖Art.7. – (1) La începutul
fiecărei legislaturi, Comisia juridică, pentru numiri şi imunităţi examinează
declaraţiile deputaţilor sub aspectul incompatibilităţii activităţii.
63

(4) Deputatul va depune, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi
proprietate.
(5) La începutul fiecărei legislaturi, Comisia juridică, pentru numiri şi
imunităţi, împreună cu organele fiscale, organizează controlul declaraţiilor
deputaţilor despre veniturile lor, care se impozitează conform Codului fiscal, şi, în
termen de cel mult 2 luni de la data depunerii declaraţiilor, întocmeşte un raport, care
urmează să fie aprobat de Parlament cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.
(6) Declaraţiile deputaţilor despre veniturile lor, care se impozitează conform
Codului fiscal, depuse cu 3 luni înainte de expirarea mandatului, vor fi controlate, cu
cel puţin o lună înainte de expirarea mandatului, de către Comisia juridică, pentru
numiri şi imunităţi împreună cu organele fiscale şi, ca rezultat al controlului, se va
întocmi un raport, care urmează să fie aprobat de Parlament cu votul majorităţii
deputaţilor prezenţi‖64
.
Mai poate fi adăugateșiurmătoarele acte normative, care reglementează
transparenţa financiară: Lege privind declararea şi controlul veniturilor şi al
proprietăţii persoanelor cu funcţii de demnitate publică, judecătorilor, procurorilor,
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţie de conducere65
, Lege cu privire la
statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică66
.
Conform art. 44 alin.1 lit."e" din Codul electoral67
, pentru înregistrarea
candidaţilor, la alegerile parlamentare, Comisiei electorale centrale i se prezintă
declaraţia candidatului privind averea imobiliară, depunerile bancare, hîrtiile de
valoare, sumele primite ca moştenire şi veniturile din ultimii 2 ani precedenţi anului
în care se efectuează alegerile, precum şi sursele acestor venituri, inclusiv veniturile
din fondurile de investiţii, sub formă de dobîndă, din darea în arendă a proprietăţii
64
Lege despre statutul deputatului în Parlament 39/07.04.94 //Monitor 4/78, 30.04.1994
65
Lege nr. 1264/19.07.2002 privind declararea şi controlul veniturilor şi al proprietăţii persoanelor cu funcţii de
demnitate publică, judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţie de conducere
//Monitorul Oficial 124-125/991, 05.09.2002
66
Lege nr. 199/16.07.2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică //Monitorul Oficial 194-
196/637, 05.10.2010
67
Codul electoral 1381/21.11.97 //Monitorul Oficial 81/667, 08.12.1997

etc.;
1. Să analize Legea cu privirea la statutul deputatului
2. Să analizeze practica și forme de protecție a altor state a mandatului parlamentar
3. Să aprecieze necesitatea protecției statutul deputatului
4. Să aprecieze fiecare formă în parte.
Bibliografie și lecturi suplimentare la capitolul V.
511p.
3. Cristian Ionescu, Drept Constituțional și instituții politice,Ediția 2, București 2004,
Editura All Beck
4. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc. București 2005:,
Editura C.H. Beck
13. МАКЛАКОВ В.В. Парламенты стран – членов Европейского союза: Справочник.
М.: ИНИОН РАН, 1994.
VI. Funcţiile Parlamentului
1. Noţiuni generale privind funcţia
Funcţiile Parlamentului constituie o problemă mult discutată în literatura de
specialitate, pornindu-se de la celebra teorie a separării puterilor în stat, care fixează
puterea legislativă ca funcţie inerentă a statului de a emite legi sau altfel-spus de a stabili
comportamentul indivizilor în societate. La acest capitol întotdeauna este văzut

Parlamentul ca autoritate legislativă, ca unică autoritate legislativă, ca organ reprezentativ
suprem. Însă trebuie să menţionăm că funcţia legislativă nu este unica cu care este
înzestrat Parlamentul, şi de aici pornesc mai multe vizuini asupra funcţiilor Parlamentului.
În literatura de specialitate, s-a subliniat importanţadeterminării rolului
Parlamentului, prin studierea funcţiilor sale.
Dezbaterile în legătură cu funcţiile Parlamentuluiconstituie una dintre cele
mai polemizate probleme în literatura de specialitate, pornindu-se în acest sens de la
bine cunoscuta teorie a separării puterilor în stat, care stabileşte că puterea legislativă
îşi are originile în funcţia inerentă statului, de a emite legi sau altfel-spus, de a stabili
comportamentul indivizilor în societate. Astfel, reieşind din cele enunţate mai sus, putem
afirma ca Parlamentul este văzut întotdeauna ca autoritate legislativă în primul rînd, ca
organ reprezentativ suprem. Dar funcţia legislativă ,deşi este cea mai importantă, nu este
unica cu care este investit Parlamentul, şi de aici pornesc cele mai multe opinii şi
viziuni asupra funcţiilor pe care le deţine Parlamentul. Cele mai dezbătute aspecte sînt cele
ce ţin de numărul funcţiilor de care trebuie sa dispună Parlamentul şi care ar fi limita
exercitării acestora. La aceste întrebări se dau diverse răspunsuri, unele depăşind
uneori cu mult frontierele stabilite de teoria separării puterilor în stat.Aceste răspunsuri,
completări sînt justificate şi bine venite,deoarece dacă Parlamentul îndeplineşte atît
funcţii legislative, cît şi executive şi guvernamentale, survine întrebarea: ne mai putem
oare limita doar la folosirea teoriei privind separarea puterilor în stat?
În practica parlamentară europeană funcţiile Parlamentuluiîn linii mari corespund
clasificării făcute de constituţionaliştii francezi Marcel Prelot şi Jean Boulouis şi a
elveţianului JeanFrancois Aubert care prezintă patru comportamente:
dereprezentare, de deliberare, de control, de legiferare. Dar, şi în acest caz, dacă ne
referim la principiul clasificării, pot apărea unele schimbări, poate interveni ceva nou,
întrucît cele patru comportamente sînt destul de flexibile.
Potrivit unor autori, parlamentul are o triplă misiune,inerentă democraţiei:
informarea, controlul, legiferarea. Potrivit altora, ar fi suficient să se vorbească despre
"rolul legislativ" al parlamentului şi despre "rolul său politic" (informarea şi

angajarea răspunderii guvernului). Într-o opinie, nevorbindu-se despre funcţiile
parlamentului, se vorbeşte însă de relaţia biunivocă dintre parlament şi guvern,
sistematizînd demersul în mijloace ale parlamentului pentru a acţiona asupra
guvernului şi invers, mijloace ale guvernului pentru a acţiona asupra parlamentului.
2. Clasificarea funcțiilor
Reieșind din clasificarea funcțiilor formulate de mai mulți savanți, cinci funcţii
ar exprima cel mai bine activitatea şi orientarea parlamentară.
a)Funcţia de reprezentare
Temeiul acestei funcţii se găseşte în art.60 din Constituţie, care dispune că
"Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi
unica autoritate legislativă a statului". Această funcţie de reprezentare se manifestă în
special în raporturile statului cu Uniunea Europeană şi în orientarea întregii activităţi
externe în raport cu toate statele lumii, pe baza principiilor dreptului internaţional.
Funcţia de reprezentare a Parlamentului prezintă o însemnătate dintre cele mai
mari şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre Parlament şi alte organe ale statului,
Parlamentul beneficiind de o legitimitate originară, ca exponent al intereselor întregii
naţiuni.
b)Funcţia legislativă
Această funcţie reprezintă de fapt nucleul întregii activităţi parlamentare,
autorii de specialitate fiind unanimi în a aprecia că elaborarea legilor trebuie să
constituie activitatea primordială a parlamentelor. Funcţia legislativă a Parlamentului
este amplu fundamentată în prevederile Constituţiei, ca şi în cele ale Regulamentelor
parlamentare.
c)Funcţia de informare
Această funcţie se realizează prin argumentarea deciziilor politice, dar şi a
legilor, pe o temeinică evaluare a unor consideraţiuni economice, sociale şi politice.
Prin dreptul de petiţionare, parlamentarii cunosc doleanţele cetăţenilor, iar

Regulamentele parlamentare prevăd modalităţi practice prin care parlamentarii pot
solicita anumite informări din partea organelor de stat.
d)Funcţia de control
Această funcţie parlamentară se manifestă printr-o serie întreagă de activităţi
de maximă importanţă, cum ar fi acordarea şi retragerea încrederii Guvernului,
întrebările şi interpelările, anchetele parlamentare, etc.
Funcţia de control poate merge până la suspendarea din funcţie a Preşedintelui
RM.
e)Funcţia de desemnare prin investire, alegere sau numirea unor autorităţi
publice
Aici locul cel mai important îl ocupă, desigur, acordarea votului de investitură
Guvernului conform art.98 din Constituţie cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.
După modificările art. 78 din iulie 200068
, Parlamentul este investit de
alegerea Preşedintelui statului cu votul a cel puțin 3/5 din numărul total de deputați.
Este de remarcat că, potrivit Constituţiei, Parlamentul mai exercită şi alte
activităţi legate de desemnarea sau investirea unor autorităţi publice, numirea
Procurorului General conform art. 125 alin.(1) din Constituţie, numirea unor membri
ai Consiliului Superior al Procurorilor în baza art.81 alin.(4) şi art.86 alin.(1) din
Legea nr.294-XVI din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură69
, numirea unor
membri ai Consiliului Superior al Magistraturii70
, numirea în funcţie a preşedintelui,
vicepreşedinţilor, judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie conform art.116 alin. (4) şi
în baza legii71
, numirea unor membri ai Curţii de Conturi, numirea directorului
Serviciului de Informaţii şi Securitate, numirea Avocaţilor Parlamentari, desemnarea
în mod separat a celor doi din cei şase judecători ai Curţii Constituţionale conform
art. 136 alin. (2) etc.
68
Legea cu privire la modificarea şi completarea Constituţiei Republicii Moldova nr. 1115/05.07.2000 //Monitorul
Oficial 88-90/661, 28.07.2000
69
Legea nr. 294/25.12.2008 cuprivire la Procuratură//MonitorulOficial 55-56/155, 17.03.2009
70
947/19.07.96 Legeacuprivire la Consiliul Superior al Magistraturii//MonitorulOficial 64/641, 03.10.1996
71
Legea nr. 789/26.03.96 cuprivire la Curtea Supremă de Justiţie//MonitorulOficial 32-33/323, 30.05.1996

Evaluarea comparativă a ponderii pe care aceste cinci funcţii le au în
activitatea Parlamentului permite constatarea că exceptând funcţia de reprezentare
care în mod constant şi permanent se situează în fruntea preocupării Parlamentului,
în legătură cu celelalte funcţii se poate estima că unele sau alte dintre funcţiile
respective au prevalat în anumite momente, în funcţie complexitatea problemelor cu
care Parlamentul era confruntat. Astfel, funcţia de formare a diferitelor organe apare
de regulă în momentele de debut al unei legislaturi; funcţia de control are un caracter
permanent; funcţia de legiferare este mai accentuată în anumite momente în care
trebuiau îndeplinite condiţiile pentru îndeplinirea unor condiţii sau programe
electorale.
1. Sa identifice funcţiileParlamentului.
2. Sa analizeze funcțiile Parlamentului în parte.
3. Să studieze pe plan comparativ funcțiile Parlamentelor a altor state.
Bibliografie și lecturi suplimentare la capitolul VI.
511p.
All Beck
C.H. Beck

VII. Atribuții ale Parlamentului
Parlamentul Republicii Moldova, fiind unicul organ reprezentativ suprem şi
legislativ are următoarele atribuţii de bază:
a) adoptă legi, hotărîri şi moţiuni;
b) declară referendumuri;
c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg
teritoriul ţării;
d) aprobă direcţiile principale ale politicii interne şi externe a statului;
e) aprobă doctrina militară a statului;
f) exercită controlul parlamentar asupra puterii executive, sub formele şi în
limitele prevăzute de Constituţie;
g) ratifică, denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale
încheiate de Republica Moldova;
h) aprobă bugetul statului şi exercită controlul asupra lui;
i) exercită controlul asupra acordării împrumuturilor de stat, asupra ajutorului
economic şi de altă natură acordat unor state străine, asupra încheierii acordurilor
privind împrumuturile şi creditele de stat din surse străine;
j) alege şi numeşte persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege;
k) aprobă ordinele şi medaliile Republicii Moldova;
l) declară mobilizarea parţială sau generală;
m) declară starea de urgenţă, de asediu şi de război;
n) iniţiază cercetarea şi audierea oricăror chestiuni ce se referă la interesele
societăţii;
o) suspendă activitatea organelor administraţiei publice locale, în cazurile
prevăzute de lege;
p) adoptă acte privind amnistia;
r) îndeplineşte alte atribuţii, stabilite prin Constituţie şi legi.
În exercitarea acestor atribuții Parlamentul adoptă legi și hotărîri obligatorii
pentru executare pe întreg teritoriul statului.(Actele Parlamentului a se vedea în Titlu XI)

1. Să analize atribuțiile Parlamentul RM
2. Să identifice actele adoptate de Parlamentul RM
3. Să aprecieze consecinţele juridice ale actelor Parlamentul RM.
4. Să studieze pe plan comparativ atribuțiile Parlamentelor a altor state.
Bibliografie și lecturi suplimentare la capitolul VII.
1. Alexandru Arseni, Drept constuţional şi instituţii politice, Chișinău 2005
C.H. Beck
VIII. Organizarea şi funcţionarea parlamentului
1.Structura internă a Parlamentului
În dreptul parlamentar, instituțiile puteriilegislativedin punct de vedere al
structurii poate fi clasificatăîn unicameraleși bicamerale.
Parlamentul unicameral este caracteristic statelor unitare avînd anumite
avantaje:
 economie de timp și economie de resurse financiare;
 simplificarea procedurii legislative în comisiile parlamentare;
 responsabilitatea mai clară a deputaților.
Dezavantaje:
 elaborarea unei legislații mai puținprelucrate și adaptate;

Drept Parlamentar

Recomendados

Recomendados

Más contenido relacionado

La actualidad más candente

La actualidad más candente (20)

Destacado

Destacado (7)

Similar a Drept Parlamentar

Similar a Drept Parlamentar (20)

Más de Ilie Nicu

Más de Ilie Nicu (20)

Drept Parlamentar